DOINA

de Mihai Eminescu (varianta originală, necenzurată de scapeți)

De la Nistru pân’ la Tisa

Tot românul plânsu-mi-s-a,

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate

Din Hotin şi pân’ la Mare

Vin Muscalii de-a călare,

De la Mare la Hotin

Calea noastră ne-o aţin

Şi Muscalii şi Calmucii

Şi nici Nistrul nu-i îneacă

Săraca ţară, săracă!

Din Boian la Cornu Luncii

Jidoveşte-nvaţă pruncii

Şi sub mână de jidan

Sunt românii lui Ştefan.

Că-ndărăt tot dă ca racul

Fără tihnă-i masa lui

Şi-i străin în ţara lui.

Din Braşov pân’la Abrud

Vai ce văd şi ce aud

Stăpânind ungurul crud

Iar din Olt până la Criş

Nu mai este luminiş

De greul suspinelor

De umbra străinilor,

De nu mai ştii ce te-ai face

Sărace român, sărace!

De la Turnu-n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi s-aşează pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier

Toate cântecele pier

Zboară paserile toate

De neagra străinătate

Numai umbra spinului

La uşa creştinului

Codrul geme şi se pleacă

Şi izvoarele îi seacă

Săraca ţară, săracă!

Cine ne-a adus jidanii

Nu mai vază zi cu anii

Şi să-i scoată ochii corbii

Să rămâie-n drum ca orbii

Cine ne-a adus pe greci

N-ar mai putrezi în veci

Cine ne-a adus Muscalii

Prăpădi-i-ar focul jalei

Să-l arză, să-l dogorească

Neamul să i-l prăpădească,

Iar cine mi-a fost mişel

Seca-i-ar inima-n el,

Cum duşmanii mi te seacă

Săraca ţară, săracă!

Ştefane, Măria ta,

Lasă Putna, nu mai sta,

Las’ arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija gropilor

Dă-o-n seama popilor

La metanii să tot bată,

Ziua toată, noaptea toată,

Să se-ndure Dumnezeu

Ca să-ţi mântui neamul tău…

Tu te-nalţă din mormânt

Să te-aud din corn cântând

Şi Moldova adunând

Adunându-ţi flamurile

Să se mire neamurile;

De-i suna din corn odată

Ai s-aduni Moldova toată

De-i suna de două ori

Vin şi codri-n ajutor;

De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară

Daţi în seama ciorilor

Ş-a spânzurătorilor.

Ştefane, Măria Ta,

Lasă Putna, nu mai sta

Că te-aşteaptă litvele

Să le zboare tigvele

Să le spui molitvele

Pe câţi pari, pe câţi fuştei

Căpăţani de grecotei

Grecoteii şi străinii

Mânca-le-ar inima câinii

Mânca-le-ar ţara pustia

Şi neamul nemernicia

Cum te pradă, cum te seacă

Săraca ţară, săracă!

,,Această variantă a Doinei , extrem de puţin cunoscută astăzi, este preluată din cartea Mihai Eminescu – poezii tipărite in timpul vieţii, vol. III, note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1944.

La 5 iunie 1883, sosit la Iaşi pentru a participa la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu citeşte, la Junimea, poemul „Doina”. Se știe de la Iacub Negruzzi că „Doina” a fost ultima lectură a marelui poet la „Junimea”.

„Doina” este strigătul de durere al poetului pentru soarta neamului său.

Concepută în 1878, după pierderea Basarabiei, a fost definitivată în 1883 la Iași cu prilejul dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare. Iată ce mărturisește Iacub Negruzzi: „La 5 iunie 1883 se făcu în Iași cu mare pompă inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare. Profitând de împrejurarea cu un număr mare de membri ai societății literare, printre care și Eminescu.

În acea seară Eminescu ne citi cunoscuta sa ”Doină”. Efectul acestor versuri pesimiste: un tunet de aplauze izbucni la sfârșitul citirii. Această citire a fost cea de pe urmă a lui Eminescu la ”Junimea”, un cântec de lebădă al poetului”. Definitivarea poeziei „Doina” a fost făcută în primăvara anului 1883, când Eminescu, ca trimis oficial al ziarului „Timpul” din Bucureşti, a mers la Iaşi unde se dezvelea Monumentul ecvestru al lui Ştefan cel Mare, în faţa Palatului Domnesc, astăzi Palatul Culturii, operă a sculptorului francez Emanuel Frémiet (cel care realizase şi statuia lui Mihai Viteazul, inaugurată în 1876 în faţa clădirii Universităţii din Bucureşti). Ar fi vrut să citească poezia în faţa mulţimii adunate la dezvelire, dar în ultimul moment s-a răzgândit, preferând să meargă cu Creangă, şi probabil şi alţi câţiva prieteni, la „Bolta Rece”, la un pahar de vin. Totuşi, seara, la o adunare ad-hoc al „Junimii” ieşene, Eminescu citeşte poezia „Doina”. „Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau aşa de mult cu toate celelalte ode ce se compusese cu ocaziunea acelei strălucite serbări fu adânc, indescriptibil. În contra obiceiului Junimii, căreia nu-i plăcea să-şi manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când există societatea, un tunet de aplauze isbucni la sfârşitul cetirii şi mai mulţi dintre numeroşii membri prezenţi îmbrăţişează pe poet.”, spunea Iacob Negruzzi, amfitrionul serii literare. Poezia a apărut ulterior, pentru prima dată, la 1 iulie , în revista „Convorbiri literare”. „Doina” nu este numai o capodoperă, dar și „cântecul năzuințelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului”. Aceste cuvinte de neuitat au fost rostite de Octavian Goga la dezvelirea unui monument Eminescu. Poezia „Doina” de Mihai Eminescu a fost, încă de la naşterea ei, una dintre poeziile cele mai discutate şi controversate, având acces liber la circulaţie sau fiind interzisă, în funcţie de interesele politice şi de tipurile de dictaturi ce s-au succedat la conducerea ţării. Uneori s-a constatat că şi în momentele de libertate „supremă” a apărut „libertatea” de a critica şi de a o pune „la index”, pe motiv că „nu e acum momentul”, „surescită spiritele naţionaliştilor”, „incită la xenofobie” etc. Cred că ceva asemănător trăim şi astăzi, „Doina” fiind adoptată fără rezerve de patrioţii luminaţi „pentru lirismul ei ardent şi sarcastic” (acad. Eugen Simion), şi deopotrivă respinsă, pe faţă sau tăcit de oficiali, pentru „naţionalismul exacerbat”. „Toate-s vechi şi nouă toate”, ar spune Mihai Eminescu. Acelaşi reputat eminescolog, Perpessicius, este de părere că poezia „Doina” ar avea perioada de incubaţie cu 5 ani mai devreme de când a fost publicată, prin 1878-1879, şi ar fi continuarea poeziei „La arme” (publicată postum), „scrisă odată cu pierderea Basarabiei, după tratatul de la Berlin, din 1878″ (după alţi cercetători poezia „La arme” este din perioada vieneză!), şi că poezia „Doina”, ar trebui citită (pentru înţelegerea contextului în care a fost scrisă) în tandem cu articolele lui Eminescu, din „Timpul”, referitor la Basarabia şi Bucovina. Totuşi, poezia este ceva mai mult! Viziunea de ansamblu a poetului, dar şi a poeziei, reiese şi din versurile „Din Sătmar pân` în Săcele” şi „Dela Turnu`n Dorohoi „, adică şi pe axa Nord-Sud şi nu numai pe cea Est-Vest („Dela` Nistru pân la Tisa..”), ştiind câtă compasiune avea Eminescu şi pentru românii subjugaţi din Imperiul Austro-Ungar. Este, aşadar, chiar o viziune a trecutului şi o proiectare a viitorului nu prea îndepărtat, când spaţiile celor două axe vor crea împreună „România Mare”, parte a Daciei străvechi, a lui Decebal şi Burebista! Într-o altă variantă sunt amintite şi alte două localităţi din „România de peste munţi, Ardealul!”, aflate în „mâini străine”: „Din Braşov pân` la Arad/ Şi-au făcut duşmanii vad”. S-a făcut închisoare pentru „Doina” lui Mihai Eminescu pe vremea comuniștilor."

(Basarabia literară)

via Gabriel Cristea